Suntem generația crescută cu cheia la gât și bătaia ruptă din rai. O generație cu multe informații și prea puține instrumente pentru a le putea folosi. O generație cu diplome inutile și vise spulberate. Prinși între “ ce o să zică lumea?” și “trebuie să faci o facultate. Trebuie să ai un serviciu stabil, de preferat la stat ca să stai liniștit toată viața. Trebuie să îți faci și tu o familie. Trebuie să faci un credit la bancă să ai și tu casa ta.” Suntem generația crescută “liber” dar atât de prinsă în “trebuie” că nu prea știm, de fapt, cine suntem. Facem terapie, ne vindecăm frustrările folosind la maxim cardurile de cumpărături, urlăm pe facebook nedreptățile pe care le trăim dar, în viața de zi cu zi, suntem în continuare supuși. Supuși unor norme sociale stupide, incapabili să ne trăim viața așa cum vrem și cum ne place, cu capul plecat în fața celor care ne-au crescut indiferent de cât de scump ne-au costat greșelile lor. Pentru că da, palma aia a lăsat urme. Pentru că da, “Andreea de la 7 a luat 10. Tu de ce nu poți?!” încă răsună adânc în mine din cap până în picioare. Pentru că da, “cât timp stai în casa mea faci cum zic eu” – încă mă face să simt că nu am niciun drept. Unii facem terapie și câțiva chiar reușim să ne vindecăm de temeri, frustrări, urlete, iubirire condiționată sau chiar neiubire. Și facem toate astea în timp ce ne promitem că noi o să fim altfel de părinți. Și ne străduim.
Partea proastă: copiii nu vin cu instrucțiuni de creștere cum vin kit-urile alea de crescut plante de la Jumbo. Și pentru început intrăm pe grupuri de părinți de unde aflăm care scutec e mai potrivit, cum trebuie să spălăm copilul, cum șervețele umede sunt invenția diavolului ca să ne opărim copilul și cum suntem niște părinți oribili dacă le folosim. Apoi ne simțim ca naiba și renunțăm la a mai întreba. În scurt timp încep tantrumurile. Și din toate părțile auzi că “dacă mi-ar face mie așa ceva l-aș juca în picioare”. Și te uiți la copilul tău de 2 ani, care abia spune trei cuvinte, și parcă nu îți vine să crezi că asta e ce trebuie să faci. Intri iar pe grup și începi să întrebi. Părerile sunt împărțite. Parcă nu te mulțumește niciun răspuns. Dar în lipsă de timp, în lipsă de informație, în încercarea de a-ți calma propriile tantrumuri, îți sare în ochi răspunsul salvator: eu îl iau pe sus și plec cu el ca să nu mă facă de râs. Pare ok. Nu îl maltratezi dar nici nu stai acolo să te arate toți cu degetul. Apoi îi spui și prietenei tale despre soluția asta minunată și treci la următoarea problemă.
Copilul începe să vorbească. Copilul începe să ceară lucruri. Și tu, i le oferi. Pentru că nu vrei ca el să simtă vreodată, lipsurile pe care le-ai simțit tu. Cerințele copilului sunt din ce în ce mai mari și la 7 ani ai lui, faci credit ca să îi cumperi ultimul model de smartphone. Dar e ok. Pentru că în felul ăsta, copilul ( ăla din tine nu ăla pe care îl crești) se simte satisfăcut.
Între timp ai mai citit un articol unde spunea clar că, unui copil nu trebuie să îi spui niciodată “Nu” ( ironic, nu-i așa?). Dar în articol nu scria și cu ce să îl înlocuiești. Așa că tu nu spui “nu” și îl înlocuiești evident cu “da”. Da, poți să te dai cu motoreta pe marginea lacului. Da, poți să desenezi cu cariocile pe pereții apartamentului pentru care eu mi-am vândut viața băncii. Da, poți să dobori bradul de Crăciun și să spargi toate globurile. Da, poți să mă faci proastă. Da, poți să arunci mâncare din farfurie chiar dacă ești în vizită la o mamă epuizată care abia face față să strângă după propriul ei copil. Da, pentru că eu nu aveam voie să fac toate astea și de asta sunt așa. Da dar NU. Nu pentru că nu aveai voie ești așa. Ești așa pentru că nimeni nu ți-a pus limite ferme dar cu blândețe și explicații. A-i spune “Nu” unui copil “este egal tăiat” cu a-i frânge aripile, sau personalitatea, sau creativitatea. A îi spune “Nu” copilului tău, un “nu” urmat de explicații, de acceptare a nervilor și frustrărilor lui cauzate de acesta, înseamnă că îți înveți copilul diferența dintre bine și rău, înseamnă că îi dai puterea de a înțelege nu-urile pe care le va întâlni atunci când va fi adult.
Informație despre creșterea copiilor este multă dar nu toată este bună. Din păcate ajunge la noi nefiltrată și pe noi nimeni nu ne-a învățat cum să gândim critic și să diferențiem ce ni se potrivește, de ceea ce nu e pentru noi. Așa se face că, de multe ori, luăm deciziile pe baza lui “trebuie”. Zicea X că pentru a avea un copil cooperant “trebuie să…”. Și faci cum “trebuie”. Indiferent de cum crezi tu că e bine…
Comentários