Când eram mică am făcut un an de grădiniță la țară, la bunicii mei. În anul umrător, când părinții mei m-au luat acasă și m-au dus la grădinița de lângă ei, am plâns mult. Am plâns după educatoarea mea, doamna Florica, am plâns după clasa aia mică în care eu mă simțisem protejată. Am plâns și am tot plâns până într-o zi când lacrimile s-au uscat și mersul la grădiniță a început să îmi placă. Apoi am plâns iar la serbarea de sfârșit de grădiniță. Am plâns pentru că îmi doream să rămân acolo. Ce vreau să spun este că plânsul pentru copii este firesc și natural, este modul în care copiii procesează ceea ce
simt și ceea ce li se întâmplă. În zilele noastre părințiilor le este mai frică de plânsul copiilor decât să doarmă sub cerul liber într-o pădure patrulată de lupi flămânzi.
Pentru că e septembrie și copiii au început grădinița vreau să povestesc astăzi despre un proces amplu dezbătut între părinți. Acomodarea. Acomodarea copiilor cu un mediu nou, cu un program diferit, cu lipsa părintelui, cu reguli noi și cu o situație în care el nu mai este unicul deținător al atenției absolute. Când am pornit la drum, acum aproape 8 ani, mi-am dorit să creez pentru copii un mediu în care aceștia să fie în primul rând respectați. Varianta în care părinții îmi lasă copilul de nici 2 ani în brațe și fug nu a fost niciodată o opțiune. Așa că am început să mă documentez și am dat de conceptul de acomodare blândă. Acomodarea blândă este minunată atâta timp cât este bine înțeleasă de toți actorii implicați așa că am să detaliez aici ce înseamnă, ce presupune, atât din punctul de vedere al educatorului cât și al părintelui dar mai ales pentru copil.
Contrar opiniei populare, acomodarea blândă nu înseamnă să stai cu copilul la grădi până când acesta îți dă un pupic și te trimite singur acasă. Asta e o variantă nerealistă care pune o presiune prea mare pe toată lumea, de la mic la mare, și care este un lucru rar ( care trebuie analizat cu atenție pentru că poate să fie, sau nu, un indicator pentru alte probleme). Acomodarea blândă presupune să participi câteva zile alături de copil la grădiniță pentru a îi da timp acestuia să cunoască personalul, colegii, mediul și pentru a te asigura că cel mic are o persoană de încredere care să îl susțină în momentele grele. Pentru că, de multe ori, părinții au nevoie mai mare să prindă încredere în educatori decât copiii. O dată ce s-a făcut transferul de încredere și tu te-ai convins că cel mic este pe mâini bune, e nevoie ca TU, PĂRINTELE, să te desprinzi de copil. În acest punct avem 2 variante: copilul plânge când pleci dar se calmează în brațele noi descoperite sau copilul nu plânge când pleci pentru aproximativ 2 săptămâni după care jihadul. Ce facem?
Nu ne panicăm. Nici în primul caz nici în al doilea. Înțelegem că acest pui de om trece printr-o perioadă de schimbări, că e normal să aibă diverse emoții și că plânsul este o metodă de reglare emoțională ( cam singura pe care o are la dispoziție un copil mic).
Nu dispărem. Un copil pe care îl lăsăm plângând în brațele educatoarei este de preferat unui copil pe care îl lăsăm liniștit când nu e atent. De ce? Pentru că atunci când îi spunem copilului că urmează să plecăm, îi acceptăm plânsul, și îl asigurăm că ne întoarcem după el îl facem pe acesta să aibă încredere în noi chiar dacă situația nu este pe placul lui. În schimb hai să ne imaginăm o situație: ești cu copilul la locul de joacă și stai pe o bancă, vorbești liniștită cu prietena ta iar când te întorci să te uiți la el, copilul tău a dispărut. Ce simți?! Poți să gestionezi asta? Nici copilul tău nu poate!
Momentul despărțirii este scurt și ferm. Cu cât te lungești mai mult cu atât riști ca plânsul să se intensifice iar efectul să fie exact invers decât ți-ai imaginat. Pentru că orice copil, dacă vede că mami a spus de 10 ori că o să plece dar încă e acolo, va încerca să o mai tragă de mânecă încă 5 minute, apoi încă 5 și a trecut ziua.
Pentru situația a doua: nu ne gândim automat că sigur s-a întâmplat ceva acolo și de asta nu mai vrea copilul la grădiniță. Nu zic să excludeți varianta asta ci doar să luați în considerare și altele. De regulă, un copil care a rămas bine în primele zile, care povestește că îi place la grădiniță, care vrea șă vină, trece după aproximativ două săptămâni printr-o etapă în care realizează permanența situației. Și, deși la grădi e amuzant, și îi place de educatoare, și vrea să se joace cu copiii, parcă tot mai bine e acasă unde sunt doar eu cu mama și nu am atâtea reguli și pot să mănânc ce vreau. Asta e tot ( de cele mai multe ori)! Dacă totuși crezi că s-a întâmplat ceva discută despre asta. Cu educatoarea, cu alți părinți, cu copilul. Aici intervine încrederea, comunicarea și deschiderea cadrelor didactice și sunt convinsă că fiecare își poate da seama dacă ceva e cu adevărat în neregulă sau copilul doar vrea acasă.
Trei lucruri aș vrea să rămână aici ( pentru posteritate):
Acomodarea nu începe odată cu plânsul și nici nu se termină cu el. Acomodarea copilului este completă după aproximativ 3 luni, când el este complet integrat în grup, în activități, în rutina clasei.
Comunicare și încredre între toți actorii acestei scene.
Plânsul e prietenul nostru!!!!!!!
Comments